Luni,  26 mai 2014, Crin Antonescu a demisionat de la șefia  PNL.
Marți, 27 mai 2014, apar știri privind deciziile celor două formațiuni- PNL ți PDL- de a deschide discuții în vederea unei apropieri, chiar a unei fuziuni.
Miercuri, 28 mai 2014, Delegația Permanentă a PNL dă mandat conducerii interimare să deschidă negocieri cu PDL
Miercuri după amiază are loc o primă întîlnire între delegațiile celor două partide.
Declarațiile de după reuniune vorbesc de fuziune.
Marţi, 27 mai 2014, Crin Antonescu a fost invitatul lui Rareş Bogdan la Jocuri de Putere într-un interviu pe care, din perspectiva trecerii timpului, nu şovăi să-l numesc istoric.
Crin Antonescu a proclamat necesitatea formării unui puternic partid de Dreapta:
”Putem să discutăm dacă este posibil, şi asta înseamnă o fuziune, are complicaţiile ei, dificultăţile ei, dar dacă este posibil să vedem ce paşi putem face, pentru ca într-adevăr un partid mare, rezultat dintr-o fuziune, să se realizeze. Marea problemă a dreptei româneşti este de 24 de ani aceea că în vreme ce în stânga avem un monolit, în dreapta nu am avut niciodată. În dreapta am avut numai o competiţie fratricidă uneori, dar niciodată un partid suficient de mare”.
Cu acest prilej, Crin Antonescu a explicat pariul cu 20% şi a înfăţişat argumentele cruciale pentru fuziunea celor două partide.
Dacă am înţeles eu bine (aici interlocutorul n-a fost suficient de explicit, pariul cu 20% se înscrie, ca moment, în seria de paşi începută cu plecarea de la Guvernare şi, evident, din USL.
Atît ruperea de PSD, cît şi pariul cu 20% au ţinut de o verificare crucială a forţei PNL de a fi un mare partid.
Să ne explicăm:
Panorama alegerilor parlamentare şi europarlamentare de după 1990, arată în cazul PNL, scoruri după cum urmează:
1992, CDR, din care a făcut parte şi PNL a obţinut 23%.
1996, CDR, din care a făcut parte şi PNL, obţine 30%.
E greu de stabilit procentajul PNL în amalgamul numit CDR.
Socotind însă că locomotiva CDR era PNŢCD, şi, mai ales, considerarea CDR, de către electorat, ca un întreg, putem conchide că PNL n-a depășit, nici în 1996, 15%.
După 1996, scrutinul din anul 2000, la care, în fine, PNL participă singur, aduce cu sine un scor de 7,48%, pentru PNL.
În 2004, PNL participă la scrutin în Alianţa DA, cu PD, obţinînd împreună 32%.
Şi în acest caz, putem vorbi de maximum 17%.
În 2007, la europarlamentare, PNL obţine 13,44%.
În 2008, aflat la Guvernare, PNL participă singur la scrutin: 18,54%.
În 2009, la euro, scorul e de 14%.
Alianța PSD-PNL  obţine în decembrie 2012, 60%.
Nu putem vorbi de 30% pentru PNL, cîtă vreme PSD e partidul care şi-a pus amprenta asupra USL.
În 2012, la euro, PNL obține 15%.
O simplă raportare la principalul partid al ţării, PSD, ne arată că PNL n-a fost niciodată, în postdecembrism, un partid capabil să obţină un scor care să-l îndreptăţească să formeze guvernul.
PSD a fost însă în postdecembrism partidul numărul unu al ţării:
1992 – FDSN -34%; 1996 – PDSR- 23% – în condiţiile în care USD, tot de Stînga, a obţinut 13%; 2000 – PDSR- 37%; 2004 – PSD + PUR, de fapt PSD– 37%; 2007, la europarlamentare, PSD ia 23%. În 2008, la parlamentare – PSD – 33%; 2009, la europarlamentare – PSD – 31%; 2012, parlamentare,  PSD face parte din USL. Deși mandatele sunt repartizate egal între PSD și PNL, după opinia noastră, din procentajul de 60%, 35%, dacă nu chiar 40% aparțin PSD. La euro, 2012, PSD- 47%.
Aşadar, cu mici excepţii, după decembrie 1989, PSD a cîştigat toate alegerile, manifestîndu-se ca partid de primă mînă al ţării.
Pentru PNL, în concepţia lui Crin Antonescu, europarlamentare din 2014 se constituiau într-un examen de destin. Dat fiind că în decembrie 2012, PNL nu a candidat singur, prin ruperea de PSD, PNL avea în fine posibilitatea de a se verifica dacă e sau nu partid de primă mînă.
Aşa se explică pariul lui Crin Antonescu.
Posesor al numeroase primării, consilii judeţene, al unei structuri puternice în teritoriu, PNL trebuia să obţină peste 20%.
N-a obţinut decît 15.
Pentru Crin Antonescu a fost dovada zdrobitoare că PNL nu va ajunge niciodată un partid mare de Dreapta, alternativă la PSD.
Asta și pentru că, în calculul corect al lui Crin Antonescu, PNL nu va mai avea structurile de acum din teritoriu.
În aceste condiţii, PNL avea două posibilităţi:
1)   Să rămînă mai departe de unul singur.
2)   Să intre în noi alianţe, toate catastrofale (după cea cu PSD, cea cu PDL) sau să fuzioneze cu PDL.
O situaţie asemănătoare o are în istoria postdecembristă PDL, la un moment dat, PD.
1992, sub numele de FSN – 12,50%; 1996, ca USD, 13,16%. În 2000, ca PD, 7,50%; în 2004, în alianţa cu PNL, 15%.
În 2007, la euro, 29%. În 2009, la alegeri parlamentare, 34%. În 2009, la euro, 29%. În 2012, 16,51%. În 2014, la euro, 12%.
Din cîte se vede, PDL a obţinut scoruri apropiate de PSD doar cînd era la guvernare şi sub influenţa lui Traian Băsescu.
La celelalte examene, PDL e şi el un partid de maximum 15%.
Şi PDL avea după euro din 2014, două posibilităţi:
1) Să rămînă de unul singur.
2) Să intre în alianțe sau să fuzioneze.
Spre deosebire de PNL, rămînerea de unul singur ar fi fost catastrofală pentru PDL.
Depărtarea de Traian Băsescu lipsește  acest partid de locomotivă.
În condiţiile apariţiei PMP – partidul lui Traian Băsescu – următorul scrutin poate reduce PDL la condiţia PNŢCD.
Dincolo de situaţia fiecăruia dintre cele două partide, panorama postdecembristă ne dezvăluie un lucru incredibil pentru o democrație adevărată:
În timp ce pe partea Stîngă domină autoritar un singur partid, pe partea Dreaptă, avem două partide condamnate să nu atingă în veci forţa PSD.
Dar nu numai atît.
Scena politică postdecembristă e permanent dezechilibrată.
Un singur partid, PSD, cîştigă alegerile, domină Consiliile judeţene, face Guvernul.
Acestui partid nu i se poate opune un partid de forţă asemănătoare.
Consecinţele pentru scena politică, dar şi pentru România, le ştim.
De 24 de ani, PSD e un  partid împotriva căruia se fac coaliţii de strînsură, coaliții care, ajunse la Guvernare, precum CDR + PD sau Alianţa DA, se destramă, deoarece s-au construit pe criteriul anti- PSD și nu pe cel al ofertei făcute electoratului.
Se scrie şi se vorbeşte de unificarea Dreptei.
E o prostie.
România are nevoie urgentă nu de unificarea Dreptei, ci de formarea unui mare partid de Dreapta, ivit din fuziunea PNL-PDL, ca alternativă la PSD.
Că pe partea Dreaptă sau pe partea Stîngă se vor ivi sau vor rămîne şi alte partide, nu e nici o problemă. Ele pot constitui, după alegeri, materialul pentru Coaliţii de Dreapta sau de Stînga.
Urgent, o urgenţă naţională rămîne formarea unui mare partid de Dreapta.
A început acest proces.
El nu e însă accelerat şi, mai ales, ireversibil, pentru că asupra liderilor celor două partide opinia publică, Societatea civilă, presa independentă nu exercită o presiune ieşită din comun.
Să fie limpede!
Formarea unui mare partid de Dreapta, ca alternativă serioasă la PSD, e o chestiune care depășește cu mult simpla relație dintre două partide.
Sunt numeroase date – despre care vom mai vorbi- care fac din fuziunea PNL-PDL un obiectiv de interes național.
În 1859, elita din cele două ţări a fost constrînsă de interesul național   să treacă peste interesele personale, peste orgolii, peste calcule limitate, şi să purceadă la unirea celor două ţări.
E curios că, în 1859, liderii politici au putut renunţa la interesele lor particulare pentru interesul general, pe cînd acum, în 2014, liderii a două partide nu pot renunţa la interese particulare mult mai mici pentru a realiza echivalentul în istoria politică postdecembristă a Unirii din 1859:
Unirea PNL şi PDL într-un singur mare partid.