Pe scurt, ideea că familiile își trimit pur și simplu copilul “la studii”, aruncându-l într-un sistem unde va fi ghidat de la sine, pentru ce o să parcurgă ulterior, ca traseu profesional, odată ce tânărul e asociat unei „mașinării academice cu mecanisme bine rodate”, este o idee naivă. Merită să nuanțăm: avem în România programe de licență care oferă un nivel absolut decent de cunoștințe și abilități / deprinderi formate, și chiar șanse de angajabilitate bune, la costuri mult mai mici decât cele din străinătate. Să nu uităm, universitarii din România au început să circule, să colaboreze cu universitarii din străinătate, mai ales din occident. La licență, ciclul cel mai puțin intensiv în cunoaștere acumulată prin cercetări originale ale profesorilor, ciclul care dă reperele pentru aplicații ulterioare, diferențele nu sunt atât de mari față de universitățile cele mai prestigioase din UE, țin mai degrabă de cât de talentați și competenți sunt profesorii ca pedagogie, de cât de bine reușește departamentul unei facultăți să impună o politică didactică coerentă. Mai mult, reperele universitarilor români sunt de multe ori chiar acele universități la care mulți părinți vor să-și trimită copiii la studii. Pe scurt spus, Marile universități românești concurează direct cu universitățile occidentale, dincolo de mitologia contemporană despre superioritatea absolută a universităților occidentale.

Mai jos vă prezentăm fragment din interviul dat de domnia sa :

Domnule deputat Pirtea, ne aflăm la începutul perioadei în care încep înscrierile pentru admiterea la facultate, o perioadă în care se dezbate intens faptul că România pierde pe bandă rulantă tineri inteligenți și creativi, acei absolvenți de liceu ce aleg să plece în străinătate ca să studieze, o alegere explicată prin teama că nu-și vor găsi locul în țara în care s-au născut. Se spune că ei caută în universitățile din alte țări o pregătire mai aplicată, iar apoi o șansă mai bună la un loc de muncă plătit mai bine. Cum comentați acest fenomen recent, al valului de tinerii ce iau drumul străinătății, în timp ce universitățile din România rămân cu tot mai puțini studenți – la jumătate față de debutul crizei economice de acum zece ani?

Marilen Pirtea: Întrebarea dumneavoastră pornește de la curente de opinie destul de semnificative pentru percepțiile opiniei publice din România despre învățământul nostru comparativ cu cel din alte țări UE. Aceste percepții ale opiniei publice românești amestecă tendințe reale cu o adevărată mitologie contemporană, care circulă în special în mass-media, dar care nu au o ancorare și explicație riguroasă prin date ale realități empirice, și de aceea sunt interpretări doar parțial corecte ale realității sociale.

 

La ce vă referiți când spuneți „mitologie contemporană” în legătură competitivitatea universităților din străinătate comparativ cu universitățile românești, în ansamblu?

Marilen Pirtea: Ați accentuat detaliul cel mai semnificativ al acestor percepții colective: faptul că universitățile din România sunt considerate în ansamblul lor necompetitive față de universitățile occidentale, și acestea luate în ansamblu, în bloc. Aceasta este o gândire eronată, conținând însă o generalizare forțată ce se întâlnește des în cazul opiniei publice.

O să explic în ce constă diferența specifică dintre erorile gândirii prin intermediul generalizărilor forțate despre lipsa de competitivitate a mediului universitar românesc, considerat uniform, în bloc, erori care se concentrează în trei mituri contemporane publice despre ceea ce pot sau nu pot să ofere universitățile din spațiul UE astăzi: mitul superiorității generice a universităților occidentale, mitul excepționalismului tinerilor care aleg să se înscrie la universitățile din străinătate și mitul lipsei de competitivitate a universităților românești, demonstrată prin tendința în creștere, manifestată de familiile din România, de a-și trimite copii la universități din străinătate.

Vă rog să încercați să explicați, pe scurt, celor trei mituri contemporane despre universități.

Marilen Pirtea: Mitul nr. 1: superioritatea generică a universităților occidentale este de la sine înțeleasă, mediul universitar românesc este net inferior oricărei universități din străinătate – unde spațiul occidental este definit ca „străinătate”.

Această afirmație este falsă. Conține o generalizare forțată, nu reflectă deloc etajele diferite de clasificare internațională a universităților din România și din Europa.

Desigur sunt universități occidentale mult mai bune decât cele din România. Dar sunt și universități occidentale care nu oferă mai mult decât cele românești, ba din contră. O arată toate clasificările și rankingurile universitare.

Sintagma „diploma mill” – fabrică de diplome, există înainte de înființarea universităților private din România. A fost utilizată pentru prima dată în contextul învățământului universitar american. Este un concept care a precedat apariția fenomenului în România.

Propagarea și popularitatea ideii generalizate prin care se afirmă că „învățământul occidental este mai bun decât cel românesc” este o construcție imaginară socială, la fel ca și generalizarea ideii care acreditează, la limită, faptul că „învățământul occidental este o imensă fabrică de diplome”. Logica elementară ne spune că ambele propoziții sunt false.

mai mult pe : https://www.dcnews.ro/interviu-marilen-pirtea–trei-mituri-despre-universitati_672345.html?fbclid=IwAR19eOp5pNG1mQtG4cBDmBmWBbAaA99TSwCRXf3uzxxUaS99Z8ASASeo5cQ