Stimați colegi,

Organizația OPV3-S1, dorește să omagieze ziua marelui poet național și universal Mihail Eminescu pe data de 15.01.2018, ora 17,00 la sediul din Șoseaua Griviței nr.200 (când se vine dinspre centru sediul se află la piciorul Podului Grant, chiar înainte de a începe Cimitirul Evreiesc).

Invităm pe toți iubitorii operelor marelui poet, care pot veni singuri sau însoțiți de cunoștințe, prieteni, care apreciază genialitatea poetului. De asemenea dacă cineva dorește să spună și câteva cuvinte de omagiere sau să recite din poeziile poetului este binevenit și îl rugăm să ne comunice acest lucru.

Acțiunea se face în colaborare cu OFL S1 și cu organizația de tineret a sectorului.

Se va susține și un mic protocol aferent (fursecuri, sărățele, dulciuri, sucuri, etc.).

Cu deosebită considerație –  Biroul Politic  OPV3 PNL Sector 1

 

 

Mihai Eminescu s-a născut pe 15 ianuarie 1850 la Botoșani. Tatăl, Gheorghe Eminovici, era mic boier cu intenții bune față de copii, dorind să-i trimită la studii în străinătate. Nutrea idei pozitive, dar nu a reușit să își aproprie odraslele, fiind un autoritar de modă veche. Mai blândă și miloasă, Raluca, soția boierului Eminovici, va fi mai apropriată de copii.

Poetul a crescut aproape țărănește la Ipotești, sat sărăcăcios, așezat într-o vale închisă de dealuri odată împădurite. Casa lui Eminovici era gospodărească, avea pridvor larg cu trepte, odăi cu privire de jur împrejur, șoproane, hambare, livadă, tei imenși. Frații mai mari ai poetului umblau călare pe moșie, el se cufunda în boredeiele vecinilor, ori la stână, cutreierând pădurile cu o carte într-o mână, doi-trei covrigi în cealaltă mână, dormind pe malul apelor. Cu frații se scălda în baltă și pe insula din mijlocul ei citeau din Robinson Crusoe, se războiau cu broaștele, făceau marșuri pe șura de paie. Are și o dragoste juvenilă, o iubită cu ochi ”mari” și ”părul negru-n coade”, care moare însă de tânără. Începând cu clasa a treia primară, Eminescu începe să învețe la Cernăuți, la National-Hauptschule, instituție pe care o absolvă în 1860 al cincilea din 82 de elevi. În 1860 e înscris la K.K. Ober-Gymnasium, clădire lungă, un fel de ospiciu mohorât, unde vor învăța și frații săi mai mari. Tatăl, Gheorghe Eminovici, îl pusese ”în cost” pe timpul claselor primare la Aron Pumnul, se pare, apoi la un birjar rutean Țirțec, unde era un adevărat infern pentru copii. Tovarășii îl speriau pe Eminescu, făcând ca stafiile, Țirțec le dădea de mâncare porumb fiert în lapte, încât cei mici înfometați, furau mere, poetul rămânând cu obiceiul de mânca acest fruct cu lăcomie.

Între profesorii români, în afară de ”popa” Veniamin Iliuț, care „pârlea”, se remarcă Aron Pumnul. Era un mare patriot care înlesnea copiilor citirea de cărți românești și se purta prietenos cu ”studenții”, cu care bătea chiar mingea. Eminescu îl va iubi în chip deosebit, îi va citi cu drag ”Lepturariul” (cartea de citire) cu toate ciudățeniile ei. În general, școala cernăuțeană nu-i plăcea lui Eminescu și se presupune că ar fi vrut să fugă chiar din clasele primare. Clasa I gimnazială mersese binișor, a II-a rău, și ”tâlharul” fuge. Eminovici pune să fie legat și adus înapoi la școală. Rămânând repetent, Eminescu frecventează în 1862/1863, tot clasa a II-a, stând în gazdă la un franțuz bețiv, Victor Blanchin. După vacanța de Paști din 1863 nu mai apare în cataloage. Poetul devenise ”privatist”. Legenda spune că mergând la Cernăuți pentru pregătirea în particular, în primăvara lui 1864, Eminescu se ia după trupa lui Tardini-Vlădicescu, care dădea reprezentații acolo pentru prima oară. Că a făcut parte din această trupă rezultă din afecțiunea colegială pe care i-o vor păstra directorii companiei. Certificatul de clasa a treia l-a luat de la gimanziul catolic din Sibiu, oraș în care se afla atunci ca student fratele său Niculaie. Trupa pleacă la Brașov.

În octombrie 1864 Eminescu intră ca practicant la Tribunalul din Botoșani, stând acolo până în martie 1865 când se duce la Cernăuți pentru ”a urma studiile colegiale”. Acolo venise iarăși trupa lui Tardini, și legenda spune că Eminescu s-a luat din nou după ea. În 1865, oricum Eminescu era ”în străinătate”. Dacă era cu actorii, Fani Tardini juca în iunie la Brașov (trupa era specializată în V. Hugo: Maria Tudor, Angelo Malipieri.

În toamna lui 1865 Eminescu reapărea pe ulițele Cernăuțiului. Acum ședea la casa lui Aron Pumnul, care era rău bolnav și c-o ”muiere” rea care-i scurtase zilele și-l ținuse ca pe ”Pegas în jug”. Era bibliotecar. În epoca aceasta trimite versuri la ”Familia” lui Iosif Vulcan, care îl prezintă cu laude în nr. din 25 februarie 1866 schimbându-i numele din Eminovici în Eminescu. Aron Pumnul murise în ianuarie, spre jalea poetului, caruia îi dedică o poezie. În vară Mihai Eminescu părăsește Cernăuțiul. O ia pe jos cu un băț în mână și o straiță pe umăr, spre Ardeal, coborând probabil pe valea Dornei, se lasă pe apa Mureșului până la Târgu-Mureș. Acolo doi seminariși, Ion Cotta și Teodor Cojocaru, îmbrăcați în straie naționale, îl iau în trăsură spre Blaj, deoarece poetul dorea să vadă locul ”unde a răsărit soarele românismului”. Cu un carnețel în mână, Mihai Eminescu își făcea însemnări. ”Domnilor, eu sunt poet și vreau să-mi adun material”. Înainte de a sosi la Blaj, așa cum făcuse Asachi la Roma, poetul se ridică în trăsură pe vârful Hulei și mișcând pălăria zice: ”Te salut din inimă Roma-mică. Îți mulțumesc, Dumnezeule, că m-ai ajutat să o pot vedea”. La Blaj o duce greu, lipsindu-i multe. Se culca prin fân, se pieptăna cu degetele, se sătura din mere. Ieșea la câmp să citească și se scălda ceasuri întregi în Târnava. Eminescu venise să mai termine o clasă, dar profesorul de greacă îl respinge la un examen.

Dormitul prin grajduri, pe sub streașina mănăstirii, mâncarea proastă îi afectează sănătatea. În august 1866 merge la Alba-Iulia la adunarea ”Asociațiunii”, dormind pe o rogojină într-o crâșmă. Se abate și prin satul Bucerdea-Grânoasa, satul de obârșie al lui Titu Maiorescu. Răzbit de mizerie, vine la Sibiu, unde N. Densușianu constată: ”curgeau zdrențele de pe el”, ”abia se mai vedea pe la gât un mic rest de cămașă neagră, iar pieptul de sus până jos era gol, și cu mare necaz cerca bietul om să-și acopere pielea cu o jachetă ruptă în toate părțile, zdrențiută de la mâneci până la coate, cu niște simpli pantaloni zdrențuiți din sus până jos…”. Densușianu îl îmbracă și-l trimite cu scrisoare la popa Bratu din Rășinari, bunicul matern al lui Octavian Goga. Preotul îi dă un țăran care îl petrece peste munți. Mihai Eminescu intră în trupa lui Iorgu Caragiale ca sufler, trecând apoi la Pascali. I.L. Caragiale își aducea aminte că un director de teatru ambulant (desigur Pascali) îi spusese că găsise la Giurgiu, slujind în curtea și grajdul unui hotel, pe Eminescu. Acesta, culcat în iesle, citea în gura mare pe Schiller, căci avea un geamantan plin de cărți. Posibil ca Iorgu Caragiale să-l fi abandonat aici.

Un actor din trupa acestuia povestea că directorul lui, neavând sufler, îl trimisese în port și acolo îl găsise pe Eminescu desculț și fără cămașă, doar în gheroc(haină germană) și fără cămașă, râzând banițele de cereale. Cu Iorgu Caragiale poetul a colindat până în 1867 orașele muntene, rămânând la el încă o iarnă la București în 1867/1868. Intră în trupa mai serioasă a lui Pascali, pornind în turneul din Ardeal în mai 1868, unde spectacolele sunt primite cu entuziasm. Pe 29 septembrie 1868, recomandat de Pascali, Eminescu este angajat cu 450 de lei lunar, 2700 pe stagiune ca sufler al II-lea și copist la Teatrul Național din Bucrești, unde va juca o dată și rolul ciobanului din ”Răzvan și Vidra”. În vară, plecând cu trupa într-un turneu moldovean, până la Cernăuți, Eminovici pune mâna pe ”tâlhar” și, conform legendei, îl închide la Ipotești. În toamna lui 1869 este trimis la Viena să studieze la Universitate.

Înscriindu-se acolo ca audient însemna că nu terminase liceul, dar spera totuși să-l finalizeze în curând. La Viena trăiește în strâmtoare veselă ca toți studenții români, îl cunoaște pe Slavici, urmează cursurile de filosofie, istorie, drept, economie politică și anatomie. Din Austria se întoarce în țară unde-i vizitează pe junimiști și pleacă în toamna lui 1872 la Belin pe baza unei burse oferite de ”Junime”. În capitala Germaniei inteligența îi asigură un post de secretar particular pentru agentul diplomatic român din Berlin. În decembrie devine student, indiciu că-și terminase liceul. Urmează cursurile de Logică și principii de filosofie, Istoria filosofiei, Monumentele Egiptului și altele. Își găsește și o prietenă cu care se plimbă până la Postdam cu trenul la clasa a III-a.

”Din Berlin la Potsdam merge
Drum de fier, precum se știe.
Dară nu se știe încă
C-am luat bilet de-a trie”

Venind în fruntea Ministerului de Instrucție, Maiorescu îl îndeamnă să-și dea doctoratul pentru a putea ocupa catedra de filosofie de la Iași, iar printr-o ordonanță de guvern primește o bursă. Deși urmase regulat semestrele în 1872/1873 și 1873/74, poetul nu-și ia diploma și după o vizită la Konigsberg, Cracovia și Lemberg în vederea culegerii de documente (probabil pentru un doctorat în istorie), se întoarce la Iași, nu fără gândul de a se înapoia în Germania pentru doctorat.
Pe 23 august 1874 e numit director al Bibliotecii centrale, dar își pierde postul datorită mașinațiunilor politice și este dat în judecată pentru o presupusă sustragere de carte. Pe 1 iulie 1875 e numit revizor școlar pentru județele Iași și Vaslui însă după doar un an de muncă productivă guvernul cade și-și pierde și aici locul de muncă. Ministerul îi cere înapoi cei 100 de galbeni drept bursă acordată de fostul ministru Maiorescu. Rămas fără venit, devine scârbit de oameni, instituții, liberali și dragoste. Cunoscuse pe Veronica Micle de la care are mari dezamăgiri: „Nu i-ar putrezi oasele cui au dat ființă acestor țări în care cuvântul nu-i cuvânt și amorul nu-i amor”.

De nevoie se apucă de gazetărie, compilând ”Curierul de Iași”, pe care-l numea în dispreț ”foaia vitelor de pripas” și care era proprietatea unor junimiști. Trăia ca la Blaj. În pragul odăii lui prietenii rămâneau asfixiați : cărți risipite pe jos, rufe aruncate după sobă, pat nefăcut, apă stătută în cofă, coji de nuci, ghemotoace de hârtie. Arunca încălțămintea pe pat și-și pierdea merea nasturii de la cămașă. Dormea încleștat, mânca pofticios nuci cu pâine și mere și trecea în zâmbete pierdute spre Copou cu părul dat pe spate, mușcându-și mustața. Certându-se cu directrul tipografiei care îi pretindea să laude pe primar sau să semnze articole laudative, Eminescu își dă demisia și de la foaia vitelor de pripas. Este chemat la finele lui octombrie 1877 la ”Timpul” în București. Aici îi avea drept colegi pe cinicul Caragiale și grijuliul Slavici. La acest ziar își începe seria de articole împotriva liberarlilor și mai ales a „pociturei” C.A. Rosetti, admirabilă operă pamfletară, dovedind însă o iritație crescândă. Boala înainta insidoasă sub înfățișarea sănătății, iar munca de redacție, la costum, la o masă plină de hârtii era istovitoare.

Avea și probleme de ordin amoros. Voia să ia de soție, deconsiliat de Maiorescu, pe Veronica Micle, rămasă văduvă, apoi se îndrăgostește, spre ciuda aceluiași Maiorescu de Mite Kremnitz, apoi umblă după Cleopatra Poenaru, fiica rea și vârstnică a pictorului Lecca (verișoară a lui Caragiale). În 1882, după cinci ani de jurnalistică, era complet plictisit: ”Aștept telegramele Havas, ca să scriu, iar scriu de meserie, scrie-mi-ar numele pe mormânt și n-aș mai fi ajuns să trăiesc”. Conducerea îl plătea puțin și neregulat. În iunie 1883, când merge la dezvelirea statuii lui Ștefan cel Mare, solemnitate la carenici nu ia parte, dă semne de rătăcire. Creangă, la care doarme îl vede punând pe masă un revolver, de teamă să nu-l ucidă cineva. Locuia la Slavici (plecat în străinătate) când la 28 iunie 1883 îl cuprinde boala nervoasă pe care Maiorescu i-o intuia din purtările de la ”Junimea”. Se credea călugăr și binecuvânta pe toată lumea. Purtarea lui Maiorescu fost admirabilă în toată această parte tristă a vieții lui Eminescu. Prin grija și ajutorul lui, poetul e internat la sanatoriul doctorului Șuțu, apoi în noiembrie e dus la Viena. Peste câteva luni era mai bine și la sfârșitul lui februarie 1884 pleca însoțit în Italia, la Veneția și Florența. Deși această călătorie în locuri splendide era menită să-i readucă harul scrisului, excursia îl lasă indiferent. Pe 17 martie pornea spre București și după o ședere de câteva săptămâni, se stabilește la Iași, într-o odaie a scriitorului și folcloristului Miron Pompiliu. Prietenii îi dădeau bani și-l înconjurau cu atenție, dar Eminescu devenise avar dintr-o frică maladivă de viitor. Primește ore de suplinit la Scoala Comercială, apoi la 24 septembrie 1884, devine sub-bibliotecar la Biblioteca centrală unde înregistra cărțile noi și îndeplinea alte mărunte sarcini administrative.

Boala revine și la 9 noiembrie e internat la ospiciul de lângă mănăstrirea Neamț, de unde iese ameliorat pe 10 aprilie 1887. Pleacă la Botoșani la sora Harieta care îi dă noi îngrijiri deoarece boala recidiva. În vara lui 1887 bolnavul e dus la băile din Hall, Germania (în 1885 fusese la Liman, lângă Odessa). Reîntors mai sănătos, Eminescu simte nevoia să plece din Botoșani, unde sora visa să-l țină permanent, mai ales că Parlamentul era pe cale de a vota poetului o pensie pe viață. În primăvara lui 1888 vine ”berecheta”, „bălăuca”, ”îndrăcita” ”cu o draoe de nespălați”, adică Venonica Micle, care îl ia la București. Acolo se comportă o vreme normal, scrie câteva poezii, iar în decembrie se lasă convins de câțiva publiciști să patroneze revista ”Fântâna Blanduziei”. În primăvara lui 1889 prietenii sunt nevoiți să-l interneze și să instituie o curatelă pentru administrarea pensiei, fiindcă Eminescu umbla după o cântăreață vieneză ”cu părul galben ca de aur și cu glasul ca clopotul” și cu un șervet legat turcește în jurul capului saluta urcat pe masă o altă cântăreață suedeză. Trece la cele veșnice în zorii zilei de joi, 15 iunie 1889, din cauza unei crize cardiace și e îngropat sâmbătă 17 iunie pe o ploaie măruntă la cimitirul Belu, între un tei și un brad.

Dacă v-a plăcut și vreți să ajutați la ținerea în viață site-ului click mai des pe www.pnl-opv3.ro

 Astăzi se împlinesc 168 de ani de la nașterea celui care a fost MIHAI EMINESCU…este poate ziua când toți ne aducem aminte că suntem înainte de toate…români ! Din păcate, aceasta zi este umbrită de certurile politice, de scârba produsă de „băieții verzi” ce nu se mai potolesc și care dau cu bățul prin gard strigând cât pot de tare că sunt discriminați, că ei vor „democrație”…cum or fi înțeles ei că trebuie să fie democrația – este un fapt – cel puțin pentru noi românii, de neînțeles. Multă lume încă consideră pe Mihai Eminescu că ar fi „poetul neamului”, NOI ,  însă nu-l considerăm așa, pentru noi românii este și va rămâne cel mai mare patriot pe care l-am avut ca NAȚIUNE…! Documente rămase mult timp secrete de stat au început să iasă la iveală din negura timpurilor trăite de acesta, și care arată – negru pe alb – LUPTA acestuia cu sistemul, cu „prietenii” și cu dușmanii declarați care l-au transformat în „omul negru”, în „dușmanul poporului”, arătându-i mereu „pisica”, care, până l-a urmă l-a…”sfâșiat”. Un fragment dintr-un articol al lui Ionuț Tene, ne arată exact de ce a fost sacrificat Mihai Eminescu, de ce a fost declarat nebun și de ce acesta a fost până la urmă …asasinat ! Un asasinat politic, pe care autoritățile de atunci s-au căznit să-l ascundă. Mihai Eminescu a fost declarat „nebun” în vara lui 1883 pentru că încurca planurile secrete de alianţă ale Regelui Carol I cu Austro-Ungaria şi Germania. „Poetul” era implicat activ în conducerea Societăţii secrete „Carpaţii”, care se înarma pe ascuns şi acţiona pentru un război de eliberare în Ardeal. Planurile deranjau atat pe Regele Carol I cat si elita politică conservatoare şi liberală, precum şi curentul masonic pentru realizarea unei alianţe cu Germania şi Austro-Ungaria.„Mai potoliţi-l pe Eminescu!” – Acesta este mesajul junimistului P. P. Carp care îl transmitea de la Viena mentorului Junimii, parlamentarul Titu Maiorescu. Comanda se va executa pe 23 iunie 1883. Eminescu avea doar 33 de ani. Carp se afla la Viena pentru a stabili ultimele detalii ale unui acord secret cu Tripla Alianţă (Austro-Ungaria, Germania si Italia), care de altfel a si fost incheiat pe 18 (30) octombrie 1883. „Ce voia acest tratat?”, scria poetul in Timpul. „În primul rând, ca România să se orienteze politic spre Austro-Ungaria. Cu alte cuvinte, România nu mai putea să-şi revendice Ardealul ! Eminescu trebuia eliminat din presă şi viaţa culturală a ţării prin înscenarea nebuniei. La instigarea cancelarului german Bismarck şi al baronului austriac Von Mayr, şeful serviciilor secrete vieneze, sediile Societăţii secrete „Carpaţii” sunt închise, iar liderii ei sunt arestaţi şi expulzaţi din ţară. Este închis ziarul L’Independance Roumaine şi directorul acestuia, Emil Galli, care este si el expulzat din România. La fel şi Zamfir C. Arbore. Cu poetul Mihai Eminescu, a cărui geniu era recunoscut de opinia publică, situaţia eliminării acestuia din prim planul vieţii politico-culturale era mai dificil de realizat. De aceea pur şi simplu i s-a înscenat „nebunia” ! “Acolo, nu va mai fi gazetar, ci numai un biet smintit. Planul fusese îndeplinit cu succes. Gazetarul Eminescu era “ocrotit” într-o casă de sănătate.” (C.L. Cernăianu). Pentru a nu putea fi eliberat din ospiciu, Maiorescu pleacă în străinătate chiar în ziua internării poetului, astfel că rudele şi prietenii nu-l pot vizita şi nu se pot interesa de soarta sa. După tratamente aflate în pază şi otrăvit cu injecţii cu mercur la Viena, Iaşi şi Odessa, Eminescu revine în ţară „calmat”. Se „apucă de scris” și evită jurnalismul din motive demne de înţeles. Apoi urmează fatidicul articol din 13 ianuarie 1889, ultimul din viața sa, care a produs o zguduitură politică puternică ce a pricinuind căderea guvernului. În consecință, ca și în 1883, poetul a fost, mai întâi, încarcerat la Mărcuța, de unde a ajuns la Institutul lui Șuțu, unde i s-a dat lovitura de grație, fiind tratat, pentru a treia oarã, cu mercur, dar de astă dată sub formă de injecții, ducându-l la aparența paralizie generală stilistică…Grea suferință, crudă soartă a unui om ce nu și-a dorit altceva decât prosperitatea națiunii lui…!